Usor cu pianul la nisipar

" Cand ar trebui sa inceapa un copil pianul?" ma intreba din senin o mama, vecina de banca si, iata, si de preocupari, mai deunazi, in parc.

Nu, nu am banuiala ca port cu mine aura intelepciunii maternale si nici ca faima povestilor muzicale ( tiparite, totusi, in 96.000 exemplare…) ar fi ajuns la nisipar. Declicul interogatiei l-a prilejuit pesemne observatia lui Sashi despre o doamna insarcinata, imbracata in negru: “ Parca e un pian fara roti”. Si graba mea de a masca nefericita comparatie: “ cine deseneaza primul o cheie sol merge la lebede”.

Totusi, chiar asa,  cand  “se” incepe pianul?

 Liric, as raspunde ca inainte de a ne pune aceasta intrebare. Muzica este, ca si vorbirea, un limbaj al firescului. Cand o proptim in cuiele ruginite ale normei, moare – la fel ca  limba de care ne vom apropia prin scheme si lectii chinuitoare si nu o vom iubi niciodata. Muzica este un sir de intamplari care nu se aduna contabil ci se multiplica, fara rost, in generozitatea iubirii. E mama care ne canta “ Dunare-Dunare” inainte de culcare, e sonata care se aude pe o strada cu ciresi batrani si pisici decrepite, e un concert cu Radu Lupu, e chemarea “sticle goale cumpaaar”- infinit mai sensibila decat un intreg concert de Messiaen.

Militant, as spune niciodata, cat timp aspiratia de a ne vedea copilul cu mainile infipte in clape (88, in total) e ancorata in:

-          ambitia de a avea un urmas cu o agenda mai bine garnisita decat a colegului de gradinita,

-          reveria romantica de a creste o fetita-printesa-balerina-pianista-artista-ista

-          invidia abia pudrata a prietenelor

-          dorinta ca cel mic sa fie mai breaz decat tatal sau, cel pentru care Bach e o ruda obscura a lui Hornbach.

Dincolo de interpretarile lirice sau militante, ar mai fi si raspunsul statistic. Daca citim biografii, cei mai multi pianisti de concert incep sa cante la 3-5 ani ( excluzand valul asiatic de copii asezati in fata clapelor la 1 an). De obicei, au parinti muzicieni sau profesori de muzica, asadar locuiesc printre armonii, cel putin instrumentale.  Cei mai multi dintre cei care abandoneaza pianul pentru totdeauna ( excluzand aici refuzul regelui Mihai de a mai canta dupa momentul exilului) incep lectiile la 6 ani si le sfarsesc peste alti trei, fie cand parintii obosesc sa insiste sau cand copiii devin mai vocali in refuzul lor. Interesant e ca cei care se apropie de pian in adolescenta au sanse mai mari sa-i ramana loiali toata viata.

O concluzie ( sentimentala-militanta-statistica): lasati prescolarii sa se apropie firesc de muzica, dati-le adolescentilor o sansa sa se bucure de timpul suspendat din jurul claviaturii, invatati-va copiii alfabetul muzicii cu mai multa dragoste si mai putine bastonase si liniute.

PS: In imagine, Sashi (5 ani) “compunand” un cantecel in notatia A-B-C. Mai jos, desertul care i-a rasplatit imaginatia, nu efortul. Despre reteta muzicii dulci, in viitor. Tot atunci, povestea norului de ciocolata presarat cu fructe de padure.

Nu ma uita

"Cioburi. O mica sticla cu esenta de violete se sparse in bucati disonante. Petale. Cupele crinilor se deschisera ca niste panze de corabile, apoi cazura greu pe podea. Vantul ivit de nicaieri se franse la fel de brusc cum incepuse. Apoi pendula batu ora sapte si, din ultima raza a apusului, se desprinse o zana uituca. (...) In Taramul Uitarii, langa un calut violet, o zana canta la pian si face briose. Degetele-i subtiri tin minte ceea ce ea a uitat de mult. Cand se face seara, se indreapta cu pasi usori catre veranda desenata de iedera. Culcata cu capul in poala mamei Lethe, priveste cum doarme cerul".

Nu-ma-uita este mica zana cu par violet care incearca sa destrame vraja uitarii invatand pe dinafara nocturne de Chopin. E ultima poveste din "Chopin si balada stropilor de ploaie". Si a saptea schita din "Povesti de adio" ( de citit peste noua luni). Obsesie? Nostalgie? Incapatanare? Mai degraba piatra unghiulara.

Probabil ca fiecare om are un cuvant-cheie, un fel de capat de lumanare care sa-l poarte prin lume. Cu care sa-si arda degetele. Sa-si afume parul. Si cu care sa se reflecte in ochii celorlalti. Cuvantul meu este uitarea. De cand ma stiu, ma tem sa nu uit locurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am iubit, cartile pe care le-am citit, sa nu uit cheile in usa si cardul in bancomat. Pastrez bilete de dragoste si bilete de tramvai, mailuri de adio si cadouri nefericite primite de ziua mea (pe care nu o sarbatoresc niciodata). Culeg cate o piatra din fiecare colt de pamant care m-a julit cu frumusetea sau cu pustietatea lui. Si, mai ales, am cimitirele mele preferate *: din Botosani ( cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de rasarit), din Praga, desigur, apoi cele din Cannes ( cu belvedere marina), Montmartre (literar) si Brasov (german).

Chopin este tovarasul meu in taramul uitarii. Nu ma copleseste ( ca Beethoven, Brahms, Schumann), nu ma adanceste in profunzimi metafizice ( ca Bach, Albinoni, Corelli), nu ma striga pe nume de inger ( ca Mozart). Nu ma vindeca, nu ma cearta. Ma acompaniaza.

O seara langa foc, cu Beethoven

 Cand l-am adus acasa pe Beethoven, afara ningea colosal, vantul invartejea zapezi calatoare iar orasul redevenise o campie nedestelenita. Am facut repede focul, am pregatit un ceai de ghimbir si cateva mere coapte cu nuci picurand a dulceata. Am proptit apoi cartea cea noua, mirosind inca a tipar, langa o pereche veche de schiuri, probabil cele mai potrivite sa ma poarte a doua zi pe strazi.  Peste o saptamana urma sa apara Chopin, concomitent cu un alt cod colorat de vijelie. Bizara vreme de cumparat carti, perfecta vreme de ascultat muzica...

Placinta muzicala a lui Bach

O reţetă aprobată de ariciul Sebastian

2 foi de plăcintă

7 mere roşii

2 mere verzi

1 gutuie

o mână de nuci

scorţişoară

zahăr

ulei

În primul rând, trebuie să aveţi pregătite toate ingredientele. Insist, toate. Pe o tavă nu mai mare de trei pătuţuri de arici, se aşază foia de plăcintă, se unge cu puţin ulei (cel mai bine ar fi să folosiţi o pană împrumutată de la o doamnă gâscă). Se aşterne o păturică de mere rase, apoi un strat subţire de fulgi de gutuie. Presăraţi o mână de miez de nucă, apoi aşezaţi cu grijă cea de-a doua foaie de plăcintă (ştiţi deja, unsă cu puţintel ulei). Lăsaţi tava la cuptor 30 de minute. Presăraţi apoi scorţişoara şi zahărul vanilat. Vă rog să îmi păstraţi şi mie o bucăţică!

Ariciul Sebastian

de azi, Bach si orga fermecata

La toate chioscurile de ziare, impreuna cu Adevarul, emotiile mele si un CD cadou. Nu neaparat in ordinea aceasta.

Si a fost Vivaldi...

...saptamana trecuta, la o luna distanta de Povestea Muzicala de Craciun, cea care a spart gheta/zapada sau ce i-a mai iesti in cale pentru a-si face drum catre tolba mosului.

Dupa sapte zile zgribulite de februarie, Vivaldi s-a evaporat din chioscurile de ziare care l-au gazduit in toata tara. In termeni de vanzari, nu avem retururi. In termeni de poveste, tocmai s-a intamplat o vraja.

Cand un pui de leu cu suflet de erou intalneste un elf analfabet

'Povestea muzicala de Craciun' urmareste peripetiile puiului de leu Ludwig  care, ca si stapanul sau, spiridusul Beethoven, vrea sa fie un erou salvator. In prima sa iarna, acesta incearca sa protejeze Padurea Muzicala de mosul cel abil care se strecoara noaptea pe cos cu sacul lui mare si fuge apoi ajutat de niste reni rapizi. Cum elful Solfegiu este insarcinat pana la urma sa imparta darurile iar el nu stie sa citeasca, lucrurile se incurca peste poate si spiridusii-compozitori primesc cadouri teribil de caraghioase. Cum se rezolva totul? Cu un targ de Craciun si niste litere de turta dulce delicios de frumoase.