Nu ma uita

"Cioburi. O mica sticla cu esenta de violete se sparse in bucati disonante. Petale. Cupele crinilor se deschisera ca niste panze de corabile, apoi cazura greu pe podea. Vantul ivit de nicaieri se franse la fel de brusc cum incepuse. Apoi pendula batu ora sapte si, din ultima raza a apusului, se desprinse o zana uituca. (...) In Taramul Uitarii, langa un calut violet, o zana canta la pian si face briose. Degetele-i subtiri tin minte ceea ce ea a uitat de mult. Cand se face seara, se indreapta cu pasi usori catre veranda desenata de iedera. Culcata cu capul in poala mamei Lethe, priveste cum doarme cerul".

Nu-ma-uita este mica zana cu par violet care incearca sa destrame vraja uitarii invatand pe dinafara nocturne de Chopin. E ultima poveste din "Chopin si balada stropilor de ploaie". Si a saptea schita din "Povesti de adio" ( de citit peste noua luni). Obsesie? Nostalgie? Incapatanare? Mai degraba piatra unghiulara.

Probabil ca fiecare om are un cuvant-cheie, un fel de capat de lumanare care sa-l poarte prin lume. Cu care sa-si arda degetele. Sa-si afume parul. Si cu care sa se reflecte in ochii celorlalti. Cuvantul meu este uitarea. De cand ma stiu, ma tem sa nu uit locurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am iubit, cartile pe care le-am citit, sa nu uit cheile in usa si cardul in bancomat. Pastrez bilete de dragoste si bilete de tramvai, mailuri de adio si cadouri nefericite primite de ziua mea (pe care nu o sarbatoresc niciodata). Culeg cate o piatra din fiecare colt de pamant care m-a julit cu frumusetea sau cu pustietatea lui. Si, mai ales, am cimitirele mele preferate *: din Botosani ( cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de rasarit), din Praga, desigur, apoi cele din Cannes ( cu belvedere marina), Montmartre (literar) si Brasov (german).

Chopin este tovarasul meu in taramul uitarii. Nu ma copleseste ( ca Beethoven, Brahms, Schumann), nu ma adanceste in profunzimi metafizice ( ca Bach, Albinoni, Corelli), nu ma striga pe nume de inger ( ca Mozart). Nu ma vindeca, nu ma cearta. Ma acompaniaza.

O seara langa foc, cu Beethoven

 Cand l-am adus acasa pe Beethoven, afara ningea colosal, vantul invartejea zapezi calatoare iar orasul redevenise o campie nedestelenita. Am facut repede focul, am pregatit un ceai de ghimbir si cateva mere coapte cu nuci picurand a dulceata. Am proptit apoi cartea cea noua, mirosind inca a tipar, langa o pereche veche de schiuri, probabil cele mai potrivite sa ma poarte a doua zi pe strazi.  Peste o saptamana urma sa apara Chopin, concomitent cu un alt cod colorat de vijelie. Bizara vreme de cumparat carti, perfecta vreme de ascultat muzica...

Placinta muzicala a lui Bach

O reţetă aprobată de ariciul Sebastian

2 foi de plăcintă

7 mere roşii

2 mere verzi

1 gutuie

o mână de nuci

scorţişoară

zahăr

ulei

În primul rând, trebuie să aveţi pregătite toate ingredientele. Insist, toate. Pe o tavă nu mai mare de trei pătuţuri de arici, se aşază foia de plăcintă, se unge cu puţin ulei (cel mai bine ar fi să folosiţi o pană împrumutată de la o doamnă gâscă). Se aşterne o păturică de mere rase, apoi un strat subţire de fulgi de gutuie. Presăraţi o mână de miez de nucă, apoi aşezaţi cu grijă cea de-a doua foaie de plăcintă (ştiţi deja, unsă cu puţintel ulei). Lăsaţi tava la cuptor 30 de minute. Presăraţi apoi scorţişoara şi zahărul vanilat. Vă rog să îmi păstraţi şi mie o bucăţică!

Ariciul Sebastian